OzZy
Administrator
Data inscrierii: 10/Noi/2006
Mesaje: 54
Localitate: Ploiesti
|
| Titlul subiectului: Manual de alpinism si escalada |
 |
|
ATENTIE!
Alpinismul, escalada sportiva si în general sporturile practicate la mare înaltime sunt activitati periculoase.
Neglijenta, lipsa de antrenament si necunoasterea unor aspecte teoretice, pot conduce la accidente nespus de grave si chiar la moarte.
Manualul de fata nu reprezinta o informare 100% asupra tuturor aspectelor legate de alpinism & escalada sportiva. Aceasta lucrare contine doar informatiile perfect necesare ce trebuie cunoscute de un eventual practicant al uneia din cele doua activitati montane. În nici un caz nu va reusi sa înlocuiasca un antrenament eficient sau un profesor experimentat.
“Catararea este înainte de toate o conceptie a relatiilor dintre spirit si munte”
Relatia om-munte a știut de-a lungul timpului o evolutie continua. Aceasta evolutie ascendenta s-ar putea reprezenta grafic printr-o curba ascendenta care plecând de la zero (momentul aparitiei omului) urca lin pâna catre sfârsitul secolului al XVIII-lea, pentru a se avânta brusc, ajungând în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasa din zilele noastre.
Printre domeniile cu evolutie vertiginoasa si îndeajuns de recenta se afla si alpinismul. Data “nasterii” sale este 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc fiind însotit de medicul Jacques Balmat. Ca si celelalte activitati umane, alpinismul a evoluat rapid, de la simpla nazuinta de a urca o culme la diversele modele de practicare din zilele noastre, cuprinzând o gama variata de aspecte. Treptat-treptat, au aparut câteva ramuri ale alpinismului clasic care au pastrat o parte din regulile sale si au introdus altele. Cel mai bun exemplu ar fi escalada sportiva care reprezinta „arta de a catara natural”, fara a folosi mijloacele artificiale decât pentru asigurare, nu si pentru înaintare.
În practicarea alpinismului si a escaladei sportive se întâlnesc enorm de multe riscuri care pot fi reduse la minimum folosind un echipament de buna caracteristică si o tehnica de catarare corespunzatoare. O persoana care practica aceste activitati montane trebuie sa fie sanatoasa fizic si mai ales psihic. Prudenta si îndrazneala trebuie sa fie într-un bun echilibru, îmbinate cu prezenta de spirit, hotarârea si capacitatea de analiza în situatii critice. Este recomandabil un control medical amanuntit efectuat cel putin o data pe an.
Cumplit de importanta este cunoasterea propriilor noastre limite si a posibilitatilor fizice. Traseul se va alege întotdeauna în functie de capacitatea echipei. Este indicat sa se pastreze întotdeauna o rezerva de timp pentru cazuri neprevazute ca: înrautatirea vremii, depitonare a traseului sau accident.
Echipa de doi este cea mai uzuala, rapida si sigura. Escalada se efectueaza alternativ, fiecare aliat parcurgând câte o extindere de coarda. De asemenea, fiecare va fi cap de coarda pe rând cu conditia ca valoarea partenerilor sa fie egala. În caz contrar, cel mai experimentat sau în forma conduce echipa si poarta toata raspunderea. Intrarea în traseu se va face numai cu conditia ca ambii parteneri sa fie echipati corespunzator.
Catararea se practica pe versanti stâncosi abrupti (denumiti “pereti”) caracterizati printr-un unghi de înclinatie de peste 45 grade. Microrelieful este complex, fiind alcatuit din deosebite forme de relief care pot fi de doua tipuri:
verticale: creste ascutite, muchii, turnuri, colti, fisuri, hornuri, diedre.
orizontale: brâne, surplombe, tavane.
Suprafata peretelui este golasa, vegetatia neputând ține decât în crapaturi si pe formele de relief orizontale. Stratificatia rocii poate fi orizontala, înclinata, sau verticala. Straturile pot fi înclinate catre perete ca o scara sau catre vale ca tiglele unui acoperis.
Roca din care este alcatuit peretele poate fi:
cristalina: masivul Fagaras, masivul Retezat, muntii Rodnei.
calcaroasa: muntii Piatra Craiului, Cheile Bicazului, masivul Rarau.
conglomerat: masivul Bucegi, masivul Ceahlau, muntii Ciucas.
TEHNICA DE ESCALADA
REGULI DE BAZA
Escalada consta dintr-o serie de miscari, cu cheltuiala de potență fizica si psihica. Aplicata corect, conform anumitor reguli, asigura o economie substantiala de energie contribuind la securitatea cataratorului si la succesul actiunii. Principalele principii ce stau la baza escaladei sunt urmatoarele:
Pasajul care urmeaza escaladat trebuie examinat cu privirea, miscarile cu anticipatie calculate si prevazute ordinea lor, posibilitatile de asigurare, urmarile pe care le poate avea alunecarea sau caderea, care este locul urmator de odihna. Numai dupa ce am examinat toate aceste aspecte parasim locul sigur pe care ne aflam si parcurgem fara prea multa sovaiala pasajul respectiv pâna la locul unde ne putem odihni si examina pasajul urmator.
Fiecare priza trebuie încercata daca rezista sau nu. Multe prize tin numai daca sunt folosite într-un anumit fel, în special la strânsoare si nu la tractiune (tragând de ele, ies ca un sertar). Aparte de fragile sunt prizele de iarba care apar de obicei pe brânele dintre doi pereti. Iarba rezista slab la tractiune si în plus poate fi smulsa cu tot cu bucata de pamânt pe care a crescut. Mai periculoase decât iarba sunt muschii, lichenii si mâzga.
Escalada trebuie sa se desfasoare calm, cu atentiesi îngrijit, fara smuncituri si sarituri. Miscarile trebuie sa fie ritmice, fluide, fara sa se încalece, fara contracturi.
Siguranta unei prize nu depinde de marimea ei. Se poate întâmpla ca un bloc sau o lespede foarte mare sa se disloce brusc fara vreun semn premergator. În cazul folosirii unui astfel de bloc instabil pentru tractiune cu cele două mâini se poate întâmpla sa ramânem cu el în brate. Cazând acest bloc poate taia coarda, poate strivi pe coechipierul aflat mai jos sau îi poate accidenta pe eventualii spectatori aflati la baza peretelui.
Regula celor trei puncte. Persoana ce escaladeaza trebuie sa aiba în permanenta trei puncte de sprijin pentru trei din membrele sale. Stând cu picioarele pe doua prize solide, tinându-se cu o mâna de a treia priza, se va întinde cealalta mâna dupa a patra priza. Numai dupa ce se convinge de soliditatea ei si se tine bine de ea, cataratorul poate misca un picior pentru a-l muta pe priza urmatoare; în acest timp el ramâne din nou în trei puncte de sprijin: doua prize de mâna si o priza de picior.
Explicatia acestei reguli este ca, daca în timpul miscarii una din cele trei prize cedeaza, se ramâne totusi în doua prize; ramânând într-o singura priza, caderea este sigura.
Escalada trebuie sa se faca cu economie de forta, conținând în vedere efortul mare pe care îl reclama absolut orice traseu. În cazul în care nu putem trece un pasaj dificil nu trebuie sa ne risipim fortele, ci sa revenim la punctul de plecare sau sa ne autoasiguram într-un piton din respectivul pasaj, dupa care putem gasi alta varianta de catarare, alta succesiune de prize, alta tehnica sau alta pozitie de echilibru. Întotdeauna trebuie pastrata o rezeva de forta si evitata mergerea pâna la epuizare.
Escalada se face pe picioare, care preiau întreaga greutate a corpului. Mâinile servesc pentru mentinerea echilibruluisi sunt utilizate pentru tractiune în pasajele dificile unde se depaseste verticala.
Escalada în sprait, cu picioarele departate, sta la baza unui bun stil, frumos si sigur. Pozitia de sprait asigura un echilibru mai stabil împiedicând o rasucire nedorita a trupului în jurul unei axe verticale.
Escalada se adapteaza la forma stâncii si la caracteristicile pasajului. Astfel, trebuie departat corpul de perete în excepțional pe muchii si creste sau, din contra, lipit de stânca în pasajele de perete, fisuri. În miscare, centrul de greutate al corpului se afla în general în afara punctelor de sprijin; în timpul odihnei, din contra, centrul de greutate este bine sa se afle în interiorul perimetrului determinat de punctele de sprijin.
Cel ce ataca un pasaj dificil trebuie sa se elibereze de toate retinerile datorate unei pozitii expuse (de exemplu: un pasaj surplombant). Instinctiv, omul se inhiba în fata unui loc periculos, datorita pozitiei sale nesigure în spatiu. Nu este acelasi lucru (din punct de vedere psihologic) sa ataci un pasaj de gradul VI sau VII, la 1 m. de pamântul ferm sau la câtiva zeci de metri deasupra vaii. Singura modalitate de eliberare de aceste reticente o constituie antrenamentul.
COMENZI DE COARDA
Întelegerea dintre membrii unei echipe se face prin comenzi scurte si clare. Trebuie evitate toate posibilitatile de interpretare gresita, întrucât comenzile de multe ori se aud greu din cauza reliefului, distantei si conditiilor atmosferice. În aceste cazuri trebuie evitate indiferent ce comenzi ce pot crea confuzie, de exemplu o negatie (comanda "nu trage" poate fi interpretata "trage", cuvântul "nu" trecând neauzit).
Pentru parcurgerea unei lungimi de coarda cu o echipa formata din doua persoane se procedeaza în felul urmator:
Capul de coarda îl întreaba pe secund daca este gata sa îl asigure. Dupa ce primeste raspunsul afirmativ, capul pleaca anuntându-l pe secund "am plecat".
Daca are nevoie de tractiune de coarda, capul striga "fiiil!".
Daca nu mai are nevoie de tractiune, capul striga "slaaab!".
Secundul nu trebuie sa raspunda comenzii caci capul de coarda vede sau simte daca a fost înteles: daca a cerut filaj, va simte imediat ca se întinde coarda, iar la "slab" ca slabeste si devine mai libera.
La dislocarea unei pietre se striga "piatra" pentru a-l avertiza pe coechipier.
Secundul trebuie sa îl tina la curent pe capul de coarda cu lungimea corzii ramasa disponibila pentru ca acesta sa se îngrijeasca la timp de gasirea unui loc de regrupare. Nu trebuie consumata toata coarda întrucât sunt necesari câtiva metri buni pentru frânarea unei caderi grele a capului de coarda iar in regrupare sunt necesari 2-3 m de coarda pentru autoasigurarea în cel de-al doilea piton. În general trebuie plecat în traseu cu corzi de 50 m., iar o lungime de coarda nu trebuie sa depaseasca 40 m. Numai în caz de trebuință (se termina buclele echipate cândva de parcurgerea completa a lungimii sau se rateaza din neatentie regruparea) se va efectua o regrupare dificila în pitoane intermediare, tinându-se cont de faptul ca pozitiile sunt extrem de incomode. Secundul nu va urca pâna la cap ci se va opri cu vreo 2-3 pitoane mai jos, întrucât capul de coarda regrupeaza într-un singur piton.
Ajuns în regrupare, capul de coarda se autoasigura în minimum doua puncte, dupa care striga "am regrupat", ceea ce înseamna ca secundul nu mai trebuie sa asigure si se poate pregati de plecare.
Capul de coarda trage la el restul de coarda disponibila, secundul strigând "gata" în momentul când coarda este întinsa. Capul de coarda trece coarda prin dispozitivul de asigurare, iar dupa acea striga "poti sa pleci".
Secundul comunica "am plecat"si inițiază sa escaladeze cerându-i capului sa fileze, sa slabeasca, etc.
Mentionez ca anumite comenzi vocale se pot substitui cu semnale prin coarda, stabilite de comun acord de coechipieri.
CAPITOLUL 5
REGULILE DE BAZA ALE SECURITATII ÃŽN ALPINISMUL CLASIC & ESCALADA SPORTIVA
1. Caderea în alpinismul clasic reprezinta întotdeauna un pericol foarte mare pentru cel ce cade chiar cu cea mai buna asigurare. Niciodata nu trebuie riscat, mai ales daca dispoziția pitoanelor nu îngăduie acest lucru. În traseele de escalada sportiva echipate cu spituri care respecta cotele si modalitatile de plantare elaborate de UIAA, aceasta regula nu mai este valabila.
2. Cel ce asigura trebuie sa fie capabil în orice clipa de a rezista unei forte de 10 KN (~1 tona) indiferent de înaltimea de cadere a partenerului.
3. Cel mai recomandabil echipament este cel omologat UIAA.
4. Pentru a nu se depasi limita rezistentei echipamentului sunt necesare dupa prima regrupare cel putin doua pitoane intermediare la cca. 2 m.si la 10 m. deasupra regruparii. Aceste valori sunt oferite prin calculul matematic al factorului de cadere si a fortei de soc. Pentru a catara la un indice de securitate maximal se recomanda ca distanta dintre doua puncte de asigurare intermediara sa fie de maxim 4-5 m.
5. Pitoanele intermediare sunt mai importante în prima jumatate a lungimii de coarda decât în a doua.
6. Daca este posibil, regruparea sa se faca dupa un pasaj dificil si nu înainte, pentru a se trece pasajul respectiv cu un factor de cadere cât mai mic.
7. Autoasigurarea în regrupare trebuie facuta cât mai scurta, la cel putin doua pitoane si cu o bucla de chinga omologata de UIAA.
8. Alte metode de asigurare decât cele acceptate de UIAA (optar, placuta Sticht, semicabestan, GRI-GRI) sunt absolut interzise.
9. Toate asigurarile statice sunt interzise, întrucât valorile fortei de soc sunt prea mari pentru om si pentru material.
10. Caderile grele, cu un factor mare de risc, pot fi tinute numai printr-o asigurare dinamica, singura care apara omul si materialul de supraîncarcare.
11. Orice piton intermediar (chiar si cel mai sigur în aparenta) poate fi smuls; nu te baza niciodata 100% pe un piton intermediar.
12. Nu se face rapel dupa bucle gasite, chiar aparent noi.
13. Nu folositi corzi statice în traseele de escalada sportiva sau alpinism. Corzile statice pot fi folosite numai în traseele de escalada cu asigurare de sus (top-rope).
14. O coarda uzata sau care a suportat numarul de caderi pentru care a fost testata trebuie scoasa din uz.
15. Înaltimea maxima de cadere într-un piton intermediar se calculeaza ca diferenta de nivel între el si pitonul de mai sus fără 1,5 m., totul înmultit cu trei (nu cu doi, cum am fi tentati, adica dublul lungimii). Acest rezultat a fost dovedit experimental în 1997 de Clubul Alpin Elvetian în cooperare cu UIAA.
16. Nu te juca cu viata partenerului. Fii tot timpul atentsi coordoneaza-te cu miscarile lui îndată ce îl asiguri.
RAPELUL
Rapelul reprezinta coborârea prin alunecare de-a lungul unei corzi. Pregatirea rapelului cere prevedere, experienta si constiinciozitate. Cele mai multe accidente au loc la coborâre, datorita euforiei, oboselii, frigului, apropierii unei ploi sau a noptii. De aceea, exista o serie de reguli ce trebuie respectate pentru eliminarea tuturor riscurilor. Cea mai importanta regula este rezervarea unui interval de timp suficient pentru pregatirea rapelului.
Cel mai simplu punct de stabilire al corzii îl constituie un copac sau mai rar, un colt de stânca. Cel mai bine este sa se echipeze coltul cu o bucla de cordelina, care permite o recuperare mai usoara a corzii. De obicei însa, rapelul se face dupa un piton. În cazul întrebuințării a doua pitoane se utilizeaza o cordelina pentru repartizarea uniforma a efortului.
Pentru rapel este indicat un piton cu inel. În lipsa, se poate folosi un piton normal echipat cu o bucla din cordelina. Daca avem o singura coarda la dispozitie, o vom trage prin inel pâna la mijlocul ei. Daca folosim doua corzi, le înnodam si tragem corzile prin inel pâna când nodul ajunge lânga inel. Capetele corzii se înnoada, apoi se strânge coarda de la capete spre piton în bucle largi si se arunca cu o miscare larga, în asa fel încât sa nu ramâna agatata pe parcurs. La recuperare se trage de capatul care vine mai lesne; în cazul corzii duble se trage de firul cu nod. În general, se trage de firul apropiat de stânca; tragând de celalalt fir, acesta apasa inelul catre perete, blocând coarda.
Înainte de coborârea ultimei persoane, coechipierul ajuns jos încearca sa afle daca se poate recupera cu usurinta coarda. În caz contrar, cel ramas sus transforma dispozitia corzii, în asa fel încât recuperarea sa se faca fara probleme. Recuperarea se face tragând constant si fara graba, fara smuncituri. Exista pericolul ca prin tragerea corzii sa fie dislocate pietre. În fine, capatul corzii poate lovi în cadere un coechipier.
În timpul rapelului, picioarele se tin departate pentru a evita rasucirea laterala în jurul axei corpului. Corpul se lasa usor spre spate, iar picioarele se sprijina pe perete. Coarda trece prin ambele mâini. O mâna are rolul de a conduce coarda (cea care tine firele venind de la pitonul de rapel), cealalta are rolul de frâna (cea care tine firele libere dinspre vale). Întreaga greutate a corpului este preluata prin frecarea corzii, în mâna nu se simte practic nici un efort.
O greseala frecventa pe care o fac începatorii este de a frâna cu mâna care conduce coarda. În acest caz efortul este mare; aceasta mâna nu trebuie sa serveasca decât pentru mentinerea echilibrului. Cu cealalta mâna, cea dinspre vale, frânarea se face fara nici un efort deosebit.
ÃŽnainte de a porni în rapel trebuie verificat daca capetele corzii ajung pâna la o platforma de regrupare si daca surubul carabinierei în care se afla dispozitivul de frânare a fost închis. Viteza trebuie sa fie moderata pentru a nu ne “arde” mâinile prin frecarea corzii. Gâtul trebuie ferit de atingerea corzii. La rapelul peste surplombe corpul ramâne liber atârnat în coarda si porneÈ™te sa se roteasca, ceea ce nu trebuie sa ne alarmeze. ÃŽn timpul rapelului trebuie evitata rasucirea corzilor; firele trebuie mentinute tot timpul paralele, pentru ca recuperarea sa se faca cu usurinta.
Coborârea în rapel se face cu viteza constanta, lin, pentru a nu solicita peste masura pitonul de rapel. Daca rapelul se face dupa un piton, nu e recomandabila coborârea în salturi. Ca aparat de frânare se utilizeaza optul de rapel. Coarda de rapel se trece prin urechea mare si peste urechea mica (vezi figura). În caz de pierdere a optului, se va utiliza nodul semicabestan.
_________________
Orice necunoscut pe munte este un prieten nedescoperit |
|
Anunturi importante 
